O Călătorie prin Istorie
Romanitatea românilor reprezintă apartenența poporului român la familia popoarelor romanice. Românii sunt singurul popor romanic moștenitor al romanității orientale și singurul popor romanic cu religie ortodoxă. Limba română face parte din familia limbilor neolatine, alături de franceză, italiană, spaniolă și portugheză.
Ce este etnogeneza românească?
Etnogeneza românească este procesul istoric complex prin care s-a format poporul și limba română. Acest proces se încadrează în formarea celorlalte popoare romanice, în primul mileniu după Hristos. Românii s-au format într-un spațiu vast, numit spațiul carpato-danubiano-pontic, atât la Nordul cât și la Sudul Dunării.
Elementele principale ale etnogenezei
În formarea poporului român identificăm trei elemente principale:
- Substratul: geto-dacii și limba dacă
- Stratul: romanii și limba latină
- Adstratul: slavii și limba slavă
Marile sinteze istorice
Au avut loc două mari sinteze în formarea poporului român:
Prima sinteză a fost între geto-daci și romani, având în prim plan procesul de romanizare. Romanizarea este procesul prin care geto-dacii au preluat de la romani limba latină, obiceiurile, tradițiile, religia și cultura. După retragerea armatei și administrației romane din anul 271, la Nordul Dunării a rămas o populație romanizată, daco-romană, vorbitoare a limbii latine.
A doua sinteză a avut loc între populația daco-romană și popoarele migratoare. Dintre aceste popoare, slavii au avut rolul cel mai important. Trecerea majorității slavilor la Sudul Dunării la începutul secolului al VII-lea a separat romanitatea orientală de cea occidentală. La Nordul Dunării, slavii au fost asimilați de populația daco-romană.
Când s-a încheiat formarea poporului român?
Procesul de etnogeneză românească s-a încheiat în secolele VII-VIII. În secolul al IX-lea, românii apar menționați în documentele străine sub numele de vlahi, valahi sau blachi.
Primele mențiuni documentare
În secolul al IX-lea, „Geografia armeană” a lui Moise Chorenati menționează o „terra Balak” (Valahia).
„Gesta Hungarorum” sau „Cronica notarului anonim”, scrisă în secolul al XII-lea, face referire la evenimente din secolul al IX-lea. Cronica amintește că la venirea maghiarilor, românii (blachii) erau deja în Transilvania și menționează trei formațiuni politice conduse de Gelu, Glad și Menumorut.
Interesul umaniștilor pentru romanitatea românilor
Formarea statelor medievale românești și desfășurarea cruciadelor în secolul al XIV-lea a crescut interesul umaniștilor italieni față de romanitatea românilor. Antonio Bonfini amintea de originea romană a românilor, aducând ca argumente inscripțiile romane, toponimele și numele poporului român.
Cronicarii și romanitatea
În secolele XVII-XVIII, cronicarii moldoveni și munteni susțineau aceleași idei despre romanitatea românilor. Cronicarul moldovean Grigore Ureche a scris în „Letopisețul Țării Moldovei” despre originea romană a românilor și originea comună a moldovenilor, muntenilor și ardelenilor.
Teoriile despre romanitatea românilor
Secolele XVIII-XIX marchează apariția și formularea celor două principale teorii referitoare la romanitatea românilor:
- Teoria continuității (autohtoniei)
- Teoria imigraționistă (roesleriană)
Școala Ardeleană și teoria imigraționistă
Pe fondul mișcării de emancipare națională a românilor din Transilvania în secolul al XVIII-lea, Școala Ardeleană afirma originea latină a românilor. În această atmosferă sunt lansate ideile teoriei imigraționiste, susținute de istorici austrieci și maghiari.
Teoria imigraționistă contesta romanitatea românilor, susținând că aceștia s-ar fi format la Sudul Dunării și ar fi migrat în Transilvania în secolul al XIII-lea, după sosirea maghiarilor și a sașilor. Această teorie dorea să justifice stăpânirea Transilvaniei de către Imperiul Habsburgic.
După formarea Imperiului Austro-Ungar în 1867, ideile imigraționiste au fost dezvoltate de către austriacul Robert Roesler în lucrarea „Studii românești” din 1871. Roesler susținea că:
- Dacii au fost exterminați în urma războaielor daco-romane
- Toți locuitorii au părăsit Dacia în timpul retragerii aureliene
- Românii s-au format la Sudul Dunării și au migrat la Nord după ce maghiarii au ajuns acolo
Combaterea teoriei imigraționiste
Teoria imigraționistă a fost combătută de istorici români și străini, începând cu reprezentanții Școlii Ardelene (Samuil Micu, Petru Maior). Astfel s-a născut teoria autohtoniei sau continuității, care susține romanitatea românilor pe baza dovezilor arheologice, toponimice, lingvistice și logice.
În secolul al XIX-lea, istoricul A.D. Xenopol a avut un rol fundamental în formularea teoriei continuității, prin lucrarea „Teoria lui Roesler. Studii asupra stăruinței românilor din Dacia Traiană” (1884). El susținea că poporul român este o îmbinare a elementelor tracic (dac), roman și slav, dintre care cel roman este predominant și fundamental.
Istoricii interbelici și perioada comunistă
Istoricii români din perioada interbelică (Nicolae Iorga, Vasile Pârvan, Gheorghe Brătianu) au dezvoltat teoria continuității, mai ales pe baza dovezilor arheologice.
În perioada comunistă, istoria a fost influențată de relația României cu URSS. Era scos în evidență elementul slav în cadrul etnogenezei, în timp ce elementul latin era minimizat. Așa a procedat istoricul Mihail Roller.
Concluzie
Romanitatea românilor a fost o idee amplu dezbătută de-a lungul timpului de către istorici români, maghiari, austrieci și alții. Principalele teorii referitoare la romanitatea românilor au fost formulate în secolele XVIII-XIX: teoria continuității și teoria imigraționistă (roesleriană).