Călătorie prin Istoria Medievală Românească

Evul Mediu reprezintă perioada în care s-au format popoarele europene, inclusiv poporul român. În această perioadă, toate popoarele europene au evoluat spre noi forme de organizare politică – statele medievale. În spațiul românesc, acest proces a dus la formarea Transilvaniei, Țării Românești, Moldovei și Dobrogei. Fiind o zonă de contact între mai multe civilizații (ortodoxă, catolică și musulmană), țările române au fost supuse diferitelor presiuni politice, militare și religioase.

Obștea Sătească – Prima Formă de Organizare

După retragerea romană (aureliană), populația romanizată s-a retras în zonele rurale, unde au apărut primele structuri teritoriale tradiționale: obștile sătești. Acestea reprezentau forma primară de comunitate a românilor.

Obștile sătești se organizau după mai multe criterii:

• teritorial – aveau o întindere bine delimitată, în zone greu accesibile
• agrar – principalele ocupații erau agricultura și creșterea animalelor
• de conviețuire socială – inițial grupau descendenții unui strămoș comun, care locuiau în sate

Conducerea obștilor era asigurată de un cneaz (termen de origine slavă) sau jude (termen de origine latină), care avea atribuții administrative și judiciare, iar mai târziu și caracter politic și militar.

Cu timpul, puterea unor cnezi s-a extins peste mai multe obști, formându-se uniunile de obști (numite și „Romanii populare”). Concentrarea acestor uniuni în jurul unei autorități mai puternice a dus la apariția autonomiilor locale – formațiuni politice prestatale conduse de un voievod (termen de origine slavă) sau duce (termen de origine latină).

Autonomiile Locale – Primele Forme Statale

Context istoric

În secolul al IX-lea, românii sunt atestați în izvoarele istorice ca fiind organizați în nuclee de state, forme politice prestatale: autonomii locale (jupanate, cnezate, voievodate sau țări).

Autonomii locale în spațiul românesc

Transilvania (Spațiul intracarpatic) – secolele IX-XI

În secolul al IX-lea, în Gesta Hungarorum, o cronică maghiară scrisă de Anonymus, sunt menționate trei autonomii locale românești:

• voievodatul lui Glad, în Banat, cu cetatea de scaun la Cuvin
• voievodatul lui Gelu, în centrul Transilvaniei, cu cetatea de scaun la Dăbâca
• voievodatul lui Menumorut, în Crișana, cu cetatea de scaun la Biharea

În secolul al XI-lea, în Legenda Sfântului Gerard, sunt menționate două voievodate românești:

• voievodatul condus de Gyla, în centrul Transilvaniei, cu centru la Bălgrad (Alba-Iulia)
• voievodatul condus de Ahtum, în Banat, cu centru la Morisena

Țara Românească (Spațiul extracarpatic, la sud de Carpați) – secolul XIII

În Diploma Cavalerilor Ioaniți din 1247, act acordat de regele Ungariei, Bela al IV-lea, sunt menționate cinci formațiuni politice românești:

• voievodatul lui Litovoi, între Olt și Jiu
• voievodatul lui Seneslau, în stânga Oltului
• cnezatul lui Ioan, în sudul Olteniei
• cnezatul lui Farcaș, în nordul Olteniei
• Țara Severinului, care cuprindea estul Banatului și vestul Olteniei

Moldova (Spațiul extracarpatic, la est de Carpați) – secolele XII-XIII

În secolul al XII-lea, cronicile rusești menționează o „țară Berlad”.

În secolul al XIII-lea:

• documentele cancelariei regale maghiare și papale atestă o „țară a brodnicilor”
• o cronică rusească atestă o „țară a bolohoverilor”
• documentele menționează existența unor autonomii locale cu numele de: „codrii” (Codrii Cosminului), „câmpuri” (Câmpul lui Dragoș), „ocoale” și „cobâle”

Dobrogea (Spațiul extracarpatic, între Dunăre și Mare) – secolele X-XIII

În secolul al X-lea este atestat un „jupanat”, condus de jupân Gheorghe.

În secolul al XI-lea este atestată o unitate teritorial-administrativă numită „Thema Paristrion”, condusă de un funcționar al Imperiului Bizantin.

Lucrarea Anei Comnena, Alexiada, atestă trei formațiuni politice conduse de Tatos, Satza și Sestlav.

Formarea Statelor Medievale

Factori ce au dus la formarea statelor medievale

Factori externi:

• Criza dinastică din Regatul Maghiar
• Creșterea influenței Hoardei de Aur
• Imperiul Bizantin considera spațiul carpato-danubiano-pontic important din motive strategice și militare
• Tradiția istorică a descălecatului – trecerea unor conducători politici români din Transilvania la sud și la est de Carpați

Factori interni:

• Întărirea raporturilor feudale în jurul unei autorități puternice
• Creșterea demografică
• Relieful
• Premisele economice

Întemeierea statului medieval Transilvania

La începutul secolului al XI-lea, formarea Regatului Maghiar prin încoronarea lui Ștefan I și creștinarea ungurilor determină începerea expansiunii maghiare spre est.

În secolul al XIII-lea, spațiul intracarpatic este organizat ca voievodat autonom în cadrul Regatului Maghiar, până în 1541.

Sunt aduse forme de organizare specifice Ungariei: comitatele (primul fiind Bihor în 1111) și episcopia catolică.

Populația românească, rămasă majoritară, păstrează vechile forme de organizare: voievodală și cnezială, „țările românești”.

Pentru consolidarea stăpânirii maghiare, între secolele XII-XIII, regalitatea maghiară colonizează populații de religie catolică:

• Sașii – de origine germană, așezați în regiunea Sibiului, Bistriței, Țara Bârsei
• Secuii – popor de origine turanică, așezați întâi în Bihor apoi în zonele Târnavelor
• Cavalerii teutoni (1211-1225) – așezați în Țara Bârsei cu scop militar și religios

Întemeierea statului medieval Țara Românească

Prima etapă

Existența formelor de organizare politică prestatală – autonomiile locale (Diploma Cavalerilor Ioaniți).

Voievodul Litovoi încearcă anularea raportului de vasalitate față de coroana maghiară în 1277, dar este ucis.

A doua etapă

Tradiția istorică a descălecatului spune că la sfârșitul secolului al XIII-lea (1290), voievodul Negru-Vodă din Țara Făgărașului descalecă la Câmpulung formând un mic stat.

Realitatea istorică: Basarab I Întemeietorul (1310-1352) unifică autonomiile locale și întemeiază statul.

În 1330, la Posada, are loc confruntarea dintre Basarab I și Carol Robert de Anjou, regele maghiar, în urma căreia se obține independența Țării Românești.

A treia etapă

Consolidarea statală în timpul domniei urmașilor lui Basarab I: Nicolae Alexandru (1352-1364), Vladislav Vlaicu (1364-1377), Radu I (1377-1384), Dan I (1384-1386).

Întemeierea statului medieval Moldova

Prima etapă: Primul descălecat – Descălecatul lui Dragoș (mijlocul secolului al XIV-lea)

În 1350, regele maghiar Ludovic I de Anjou organizează o campanie militară la est de Carpați unde participă și Dragoș din Maramureș, întemeiind o marcă de apărare cu reședința la Baia.

A doua etapă: Al doilea descălecat – Descălecatul lui Bogdan (a doua jumătate a secolului al XIV-lea)

În 1359, voievodul maramureșean Bogdan I îi alungă pe urmașii lui Dragoș.

În 1364, Bogdan îl înfrânge pe regele maghiar Ludovic I de Anjou, obținând independența Moldovei.

A treia etapă: Alipirea sudului Moldovei (sfârșitul secolului al XIV-lea)

Consolidarea instituțională și teritorială a statului sub urmașii lui Bogdan: Lațcu (1368-1375), Petru Mușat (1375-1391), Roman I (1391-1394), Ștefan I (1394-1399).

Întemeierea statului medieval Dobrogea

Teritoriul dintre Dunăre și Marea Neagră se afla sub autoritatea Imperiului Bizantin.

În prima jumătate a secolului al XIII-lea este atestată Țara Cavarnei (1230) – nucleul viitorului stat dobrogean.

În secolul al XIV-lea este atestat conducătorul Balica (1346-1354).

Urmașul lui Balica, Dobrotici (1354-1386), primește titlul de „despot” și unifică teritoriul dintre Dunăre și Mare.

În 1388, Dobrogea este inclusă de Mircea cel Bătrân în cadrul Țării Românești, până în 1417.

Instituțiile Statelor Medievale

Principalele instituții medievale românești

Domnia

Principala instituție centrală în Țara Românească și Moldova.

Forma de organizare politică: monarhia de tip feudal, dar cu trăsături specifice (feudalismul românesc).

Succesiunea: ereditar-electivă, uneori prin asocierea la tron a fiului.

Titlul domnesc: originea divină a puterii domnești (titulatură: Io), „mare voievod”, „domn”, „singur stăpânitor”.

Atribuțiile domniei: politică internă și externă (militare, administrative, financiare, judecătorești, funciare, religioase, legislative).

Evoluția instituției domniei:

• La sfârșitul secolului al XVI-lea – începutul secolului al XVII-lea, Imperiul Otoman asociază domnia unei funcții administrative
• În 1711 în Moldova și 1716 în Țara Românească se instaurează Regimul fanariot

În Transilvania:

• Până în 1541, Voievodul era numit de regele Ungariei
• Din 1541, Principele era ales de Dietă și confirmat de sultan
• Din 1699, Transilvania devine provincie a Imperiului Habsburgic, condusă de împărat prin intermediul unui guvernator

Sfatul domnesc

În Țara Românească și Moldova:

• Domnul era ajutat în exercitarea autorității de Sfatul domnesc, instituție centrală de guvernare cu rol consultativ
• Sfatul domnesc era alcătuit din dregători, boieri cu funcții specifice: vornic, logofăt, vistiernic, spătar, postelnic, Banul Olteniei (Țara Românească), Portarul Sucevei (Moldova)
• De la sfârșitul secolului al XVI-lea, Sfatul domnesc se va numi Divan

În Transilvania:

• În timpul dominației habsburgice exista Guberniul – instituție administrativă
• Imperiul Habsburgic creează la Viena Cancelaria aulică a Transilvaniei cu atribuții executive

Adunările de Stări

În Țara Românească și Moldova:

• Marea Adunare a Țării, alcătuită din marii boieri, clerul înalt, boierimea mică și mijlocie și curteni
• Avea caracter consultativ și era convocată sporadic

În Transilvania:

• Nobilimea maghiară, patriciatul săsesc și fruntașii secuilor formează congregațiile generale
• Din secolul al XVI-lea, problemele importante de politică externă se discutau în Dietă

Organizarea judecătorească

În Țara Românească și Moldova:

• „Obiceiul pământului” (jus valahicum)
• În secolele XIV-XV apar scrieri cu caracter juridic

În Transilvania:

• Codul de legi Tripartitum al lui Werboczy (1517)

Armata

În Țara Românească și Moldova:

• Domnitorul era „mare voievod” și comandantul armatei
• Armata era alcătuită din „oastea cea mare” și „oastea cea mică”
• În secolul al XV-lea apar armele de foc și mercenarii
• Rol important în sistemul de apărare îl aveau cetățile: Suceava, Hotin, Cetatea Albă, Chilia, Turnu, Giurgiu

În Transilvania:

• Voievodul comanda armata ca reprezentant al regelui Ungariei

Administrația

În Transilvania:

• Comitatul regal maghiar (unitate administrativă și militară)
• Scaune secuiești – unități judiciar-administrative
• Scaune și districte săsești – conduse de juzi
• Districte românești – conduse de cnezi, juzi
• Orașele („burgurile”) erau conduse de un sfat orășenesc și un jude

În Țara Românească: județe

În Moldova: ținuturi

Biserica

În Țara Românească și Moldova:

• Susținută de domnitor
• Mitropolitul era numit de domnitor și îl încorona și ungea cu mir pe domn
• În Țara Românească, Mitropolia a fost înființată de Nicolae Alexandru (1359) la Curtea de Argeș
• În Moldova, Mitropolia a fost creată de Petru Mușat la Suceava și recunoscută de Patriarhia de la Constantinopol în 1401

În Transilvania:

• Predomină ortodoxismul, religia majorității populației formată din români – considerați „tolerați”
• În secolul al XIV-lea, Regatul Maghiar încearcă să impună catolicismul
• În secolul al XVI-lea existau cele patru religii (catolică, luterană, calvină, unitariană), religia ortodoxă fiind doar tolerată
• La începutul secolului al XVIII-lea apare o nouă religie: greco-catolică

Semnificația întemeierii statelor medievale

Statele medievale au constituit cadrul politic în care s-a perpetuat și dezvoltat civilizația românească.

Evoluția formelor de organizare (de la obște la state) a permis perpetuarea civilizației românești.

Statele medievale românești s-au integrat în tiparul feudal european, dar au dezvoltat un tip de feudalism specific românesc.

Consolidarea statelor a adus structuri sociale și o ierarhie a elitei în frunte cu domnitorul.