Poemul „Luceafărul”, o expresie esențială a gândirii eminesciene, a fost publicat prima dată în 1883, în almanahul Societății Academice „România Jună” din Viena, iar ulterior în revista „Convorbiri literare”. Varianta finală a poeziei cuprinde 98 de strofe și este ultima dintre cele cinci versiuni existente.
Acest poem se bazează pe un basm românesc, „Fata în grădina de aur”, cules de călătorul german Richard Kunisch, pe care Eminescu l-a adaptat inițial sub același titlu. Povestea se învârte în jurul iubirii dintre o fată de împărat și un zmeu, căruia fata îi cere să devină muritor. Între timp, ea fuge cu Florin, un prinț, iar zmeul pedepsește trădarea aruncând o stâncă peste ea. Alte influențe pentru creație provin din folclor (mitul zburătorului), filosofia lui Schopenhauer (diferența dintre geniul și omul obișnuit), filosofia greacă (Hyperion – fiul cerului) și tradiția indiană (cosmogonia Rig-Veda).
1. Încadrare într-un curent și gen literar
„Luceafărul” este un poem care aparține în principal genului epic, dată fiind prezența personajelor, acțiunii, naratorului și povestirii la persoana a treia, marcată de expresia „A fost odată”. Totuși, poeziei îi sunt specifice și trăsături lirice, cum ar fi ideile filozofice, sentimentele profunde și limbajul metaforic.
Construcția poemului combină elemente clasice și romantice, predominând influențele romantice. Partea clasică se regăsește în perfecțiunea formei, echilibrul compoziției și claritatea exprimării artistice. De asemenea, dilema lui Hyperion, între iubirea pentru o ființă muritoare și datoria de a-și păstra natura divină, reflectă spiritul clasic. Elementele romantice sunt reprezentate de tema geniului neînțeles, conflictul interior al titanului răzvrătit, legătura strânsă cu natura, atmosfera nocturnă, aspirația către absolut, inspirația folclorică și intensitatea trăirilor.
2. Tema poeziei
Poemul explorează destinul geniului, omul superior care, după cum afirmă poetul, „nici e capabil a ferici pe cineva, nici capabil de a fi fericit”. Acesta nu moare, dar nici nu are noroc în iubire sau viață.
3. Elemente de structură
Titlul „Luceafărul” simbolizează unicitatea, superioritatea și natura geniului.
Compoziția poemului este împărțită în patru tablouri distincte:
Tabloul I este o poveste fantastică de iubire între Luceafăr, simbol al geniului și al ființei superioare, și fata de împărat, reprezentând omul obișnuit. Dragostea lor reflectă atracția contrariilor: fata tânjește spre absolut, iar Luceafărul caută concretul. Povestea începe cu Luceafărul contemplând fata de la fereastra castelului, amândoi simțind o iubire imposibilă. Fata este idealizată („o prea frumoasă fată”), pentru a sublinia aspirația spre mister și înălțime.
În concepția fetei, Luceafărul este un spirit ce poate fi chemat printr-o formulă magică:
„Cobori în jos, luceafăr blând,
Alunecând pe-o rază,
Pătrunde-n casă şi în gând
Şi viaţa-mi luminează!”
Luceafărul se metamorfozează în tânăr palid, cu păr de aur și ochi scânteietori, cu o apariție angelică și divină. Această transformare implică mituri cosmogonice, Luceafărul având drept părinți cerul și marea:
„Iar cerul este tatăl meu
Şi muma mea e marea.”
Fata simte o distanță între ei, considerându-l mort și rece:
„Căci eu sunt vie, tu eşti mort
Şi ochiul tău mă-ngheaţă.”
La o a doua chemare, Luceafărul apare cu o înfățișare demonică, simbolizând dualitatea sa, fiind născut din soare și noapte. El îi promite fetei coroane de stele și cerul, dar ea îl refuză, simțind o căldură ce îl respinge.
Fata îi cere să devină muritor, iar Luceafărul acceptă sacrificiul, gata să renunțe la nemurire „în schimb pe o sărutare”.
Tabloul II descrie o idilă terestră între Cătălina și Cătălin, reprezentând dragostea obișnuită, efemeră și pământeană. Cătălina, devenită o fată obișnuită, se îndepărtează de visul Luceafărului, iar Cătălin, băiat viclean și îndrăzneț, o convinge să se întoarcă la lumea reală.
Dialogul lor este simplu, popular și reflectă preocupările lumești și trecătoare:
„Dacă nu ştii, ţi-aş arăta
Din bob în bob amorul,
Ci numai nu te mânia,
Ci stai cu binişorul.”
Relația simbolizează diferența dintre lumea ideală și cea comună, iar Cătălina nu poate ajunge la înălțimea geniului reprezentat de Luceafăr.
Tabloul III îl arată pe Luceafăr în călătoria sa cosmică și dialogul cu Demiurgul. Atmosfera este rece, cosmică, iar limbajul este gnomic, plin de maxime. Luceafărul, numit Hyperion, cere să devină muritor. Demiurgul îi propune alte destine, însă îi arată inutilitatea sacrificiului, invitându-l să accepte nemurirea sa și să se întoarcă la lume.
Viteza cu care zboară Luceafărul simbolizează viteza luminii:
„Porni Luceafărul. Creşteau
În cer a lui aripe
Şi căi de mii de ani treceau
În tot atâtea clipe.”
Tabloul IV readuce povestea pe pământ, combinând planul terestru cu cel cosmic. Luceafărul vede o pereche de tineri îndrăgostiți și înțelege efemeritatea vieții omenești. Deznădăjduit, se retrage în singurătatea sa, conștient că este diferit și izolat de lume:
„Ce-ţi pasă ţie chip de lut
Dac-o-i fi eu sau altul?
Trăind în cercul vostru strîmt
Norocul vă petrece,
Ci eu în lumea mea mă simt
Nemuritor şi rece.”
Finalul subliniază diferențele ireconciliabile dintre lumea geniului și cea a oamenilor obișnuiți.
Aspecte prozodice
Poemul are 98 de strofe, fiecare cu patru versuri, având o măsură de 7-8 silabe și un ritm amfibrahic.
Concluzie
Morala poemului, inspirată din basmul „Tinerețe fără bătrânețe și viață fără de moarte”, reflectă conflictul dintre aspirația generală spre eternitate și condiția particulară a omului. Geniul tânjește după întrupare, în timp ce omul obișnuit aspiră la idealitatea eternă, însă cele două lumi rămân incompatibile, așa cum remarcă filozoful C. Noica.